- SUPERBLOG 2017

We Are Here!

Abia mă dezmeticesc din sunetul asurzitor al alarmei de la telefon că imediat o și aud pe mama cum strigă din camera alăturată că deja e târziu și trebuie să mă trezesc.

Cum să fie târziu mă întreb oare, când afară abia, abia zăresc lumina și mai e și weekend!!

Mai bine, nu ziceam nimic că și aud telefonul cum sună iar. De data asta nu mai e alarma, sună pe bune, însă cine ar putea suna cu noaptea în cap decât Constantin. Numai el putea să mă sune din fața ușii.

Mă uit la ceas, e 7 dimineața. Duminică frumoasă, bună de dormit până la amiază!

Mă târăsc până la ușă, deschid și îi văd rânjetul de pe față:

Eu: -Auzi, dar tu nu ai somn?!

C: -Cum aș putea să am somn când aștept ziua asta de anul trecut. Nici nu te-ai trezit, tipic ție!

Eu: Bla, bla …”tipic ție”. Aa, asta e Duminica în care mergem la munte, right?

C: Foarte… right! Hai, îmbracă-te că luam micul dejun în mașină, am luat eu ceai, cafea și niște sandwich-uri.

Eu: Bine, bine dar vorbește mai încet că nu s-au trezit nici greierii!

Alerg în cameră, trag pe mine pantalonii de eschimos și câteva pulovere, doar mergem la Sfinx și ies din casă cu greu.

Pornim la drum, parcă mi-am mai revenit și eu. Sorb din cafeaua aia fără gust dar mimez o plăcere extraordinară pentru gustul ei, nu aș vrea să creez dezamăgire în jur!

La ora asta matinală este o liniște care îți invadează tot spiritul. Printre dinți, schițez un mulțumesc cu degetele încrucișate ca nu cumva Constantin să audă și să crească inima în el. Sigur ar urma: Mda, ți-am zis eu, ai văzut, etc, etc!

După câteva minute de urcat în sfârșit ajungem la cabana din vârf. Ne instalam, apoi o luăm ușor, ușor către Crucea Caraiman. Atât de țanțos merge pe cărarea de munte de parcă ar găsi o comoară după versantul următor.

Eu: -Hei Constantin, încetinește, nu pleacă crucea nicăieri. Să te văd la capăt de cărare cum o să cobori către drumul abrupt care te va duce la Cruce.

C: -Mărește pasul, și furnica merge mai repede ca tine.

Eu: -Simpaticule! 

Continuăm pe cărare numai că la un moment dat simt cum parcă pământul îmi fuge de sub picioare. Nu îmi dau seama ce este, abia când văd că nu se oprește cutremuratul ăsta, încep să mă panichez. Alerg către Constantin, ne înghemuim amândoi într-un colț de stâncă și așteptăm să vedem ce se petrece!

Nu apuc bine să ridic ochii din pământ că totul se întunecă, apoi dintr-o dată totul este învăluit într-o lumină albă care ne orbește privirea.Cu inima în gât îmi fac curaj să ridic privirea iar în fața noastră văd niște siluete ciudate, diforme care se îndreaptă către noi.

În urma lor văd cum totul se devastează, parcă s-a dezlănțuit iadul. Emit niște sunete infernale pe care le simțim până în creier.

Suntem confuzi și din ce știu nu visez, doar azi dimineață m-am enervat că mă trezisem morăcănoasă.

Adrenalina este atât de mare încât ne facem curaj pentru câțiva pași. În timp ce mă îndreptam către un alt loc mai adăpostit, din rucsacul meu văd cum iese o lumină purpurie. Nu îmi dau seama imediat ce este dar apoi îmi aduc aminte de ametistul pe care îl port tot timpul cu mine.

Încercăm să ne mișcăm și parcă suntem înțepeniți. Către mine văd cum un tentacul imens îmi cuprinde tot corpul. Este rece și alunecos. Îmi este greață, nu am aer în timp ce mă scutură de câteva ori în aer. Din rucsac îmi cade ametistul pe care Constantin din reflex îl prinde în mână.

Îmi aduc aminte că citesem ceva interesant despre piatra asta semiprețioasă. Încerc din răsputeri să îmi aduc aminte. Reușesc să strig către Constantin să ia piatra și să o arunce către mine ca să o prind. Cu ultimele puteri prind ametistul pe care îl întind în direcția celor un milion de ochi pe care îi avea creatura. Dintr-o dată simt cum cad la pământ. Ametistul ne protejează.

Ne dăm seama de acest lucru și ocolim zona încercând să ne întoarcem la cabană. Parcă timpul era comprimat, în nici 5 minute suntem înapoi la cabană unde totul era distrus. Nici țipenie de om doar o pustietate apăsătoare. Babele și Sfinxul erau intacte, nu știu cum a fost posibil, după tot ce mi-au văzut ochii mai devreme. 

Dintr-o dată se așterne o ceață densă. De undeva din spate simt un fior rece care îmi îngheață toată ființa. Tremurăm din toate încheieturile. În față noastră ceață și nimic altceva, în spate o prezență care îmi intră în minte și aud doar atât: We…Are…Here!

-We are here! Heloo! We are here!

Eu: -uo, uo, mai încet ce este? What the…?!!! Deschid ochii da’binelea, sunt în casă, în patul meu. Constantin și prietenul lui trag de mine strigând în gura mare: Suntem aici! Trezește-te! Nici nu îi bag în seamă ci intru fulger pe internet iar primul lucru pe care îl văd este o reclamă despre filmul Beyond Skyline care va avea premiera pe data de 3 noiembrie 2017.

Un film science fiction despre cum extratereșterii ne invadează Pământul. Asta-i bună! Mă uit la  trailer apoi la distribuție si o văd pe Bojana Novakovic. Hei drăguța, cred că o să ai nevoie de ametistul meu!

Incredibil totul a fost atât de real, stai, cum asta?! Simt cum îmi crește pulsul și încerc să îmi explic visul ciudat. Iau o gură sănătoasă de apă și dintr-o dată aud un sunet ciudat ca și cum un obiect ar fi căzut pe podea.

Mă uit la Constantin, din buzunar îi cade ametistul meu pe care nu îmi aduc aminte să i-l fi împrumutat. El nu pare să știe de unde i-a apărut în buzunar. Ieșim afară să mergem în oraș dar când ridic privirea, pe portiera mașinii prăfuite văd scris cu litere mari: WE ARE HERE!

Articol scris pentru SuperBlog2017

3 thoughts on “We Are Here!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.